miercuri, 29 februarie 2012

Curajul de a vorbi despre Frică

Cred că ştiţi cu toţii ce este frica. Aţi experimentat-o cu toţii de-a lungul vieţii, în diferite situaţii. Nu există un om căruia să nu-i fie frică de ceva. Chiar şi acum, adult fiind. Fricile cunoscute sunt:

  -frica de animale ( insecte, şoareci, şerpi)
 - frica de înălţimi (balcoane, parapete, schele, drum în pantă)
 - frica de sânge (infecţii, recoltări, vederea sângelui)
 - frica de spaţii închise (lift, camere mici încuiate cu cheie, camere fără ferestre)
 - frica de apă (scufundarea capului sub apă, înotat în apă adâncă)
 - frica de furtuni (tunete, fulgere)

Bine...acestea sunt doar câteva exemple. Reacţiile pe care le avem la frică sunt diferite. Uneori fugim de obiectul fricii, alteori ne paralizează. Şi foarte rar recunoaştem că ne este frică. Ceea ce nu o face să dispară. O ascundem undeva în spatele dulapului, punem cutii peste ea şi sperăm să nu iasă niciodată la suprafaţă. Uităm că e acolo, şi într-o zi ne trezim că a ieşit din dulap şi ne-a prins de mâini şi de picioare. Şi atunci să te ţii...

Frica se învaţă în copilărie. La nivelul pe care poate un copil să-l înţeleagă, frica este ceva care face rău. Fără prea multe detalii. Un copil nu reţine în ce fel îi face rău, în ce condiţii, cât de rău îi face. Noi îi speriem când sunt mici ca să-i ţinem sub control sau să-i ferim de rele. Ca să-i convingem  ridicăm tonul sau îngroşăm vocea: Vine Bau-bau şi te mănâncă, vine doctorul şi îţi face injecţie şi o să te doară, vin ţiganii şi te fură, dacă faci prostii o să-ţi iei bătaie. Ne şi strâmbăm corespunzător şi gesticulăm, ca să-i băgăm copilului în cap asocierea cu un monstru sau balaur din poveştile pe care le citeşte. Trebuie să fie ceva grav, serios, să ştie că nu glumim şi că avem putere. Eventual ne ridicăm în picioare să ne impunem autoritatea. Poate închidem copilul într-o cameră să se gândească la ce a făcut. Reacţia aşteptată de la teatrul pe care îl jucăm este să sperie copilul. Şi speriat fiind, fie să fugă să se ascundă, fie să împietrească şi să stea cuminte.

Când copilul de ieri devine adult, o să asocieze anumite persoane cu balaurii de care se speria când era mic. O să fie intimidat de persoane care vorbesc pe un ton ridicat, care gesticulează mult sau care sunt masive. O să se sperie de necunoscut (Bau-Bau), o să-i fie frică să meargă la doctor, o să se sperie de întuneric sau de spaţii închise. O să se sperie de animăluţe pe care le omoară părinţii (gândaci, păienjeni) sau care le provoacă dezgust şi iritare acestora. Sau, o să se sperie de apă dacă au fost aruncaţi în bazinul de înot de către un instructor, să se descurce.


Ca adult, poţi să eviţi lucrurile/oamenii/situaţiile potenţial ameninţătoare. Eviţi să intri în apă la mare, eviţi să te sui în clădiri înalte, sau să iei liftul sau avionul, eviţi să mergi la doctor dacă te doare ceva. Sau dacă nu poţi să le eviţi, speri să se termine cât mai repede şi să nu se mai întâmple altă dată. Toate aceste reacţii sunt ale Copilului din noi, care încearcă să rezolve problema cum făcea până la vârsta de 7 ani.

Mai avem şi o altă opţiune. Aceea de a recunoaşte că ne este frică. Şi a recunoaşte de ce anume ne este frică. Suntem oameni. Nu roboţi. Este normal să ne fie frică. De multe ori, frica ne ajută să supravieţuim. Şi este normal să ne uităm în noi să vedem dacă toate fricile pe care le avem sunt sau nu justificate. Dacă obiectul fricii ne mai ameninţă acum la fel de mult ca în copilărie. Dacă o cameră întunecată  mai este acum plină de monştrii sau este doar o cameră fără lumină. Dacă statul cu capul în apă te omoară, sau există un timp în care poţi să-ţi ţii respiraţia. Dacă gândacii ne omoară sau putem să-i înfruntăm. 

Frica porneşte din necunoscut. Din puterea pe care noi i-o dăm. Şi frica naşte monştrii. dacă o lăsam. De fapt, este un adversar. Şi cred ca deja ştiţi că pentru a-ţi învinge un adversar este necesar să-l cunoşti. E primul lucru pe care puteţi să-l faceţi. 

Documentaţi-vă despre ceea ce vă înspăimântă. Aflaţi tot ce se poate afla despre gândaci, şerpi, lifturi, avioane, apă sau orice altceva. Aflaţi când sunt periculoase şi când nu. Aflaţi care este procesul prin care vă poate face rău şi cum puteţi să vă protejaţi. Pregătiţi-vă pentru o posibilă confruntare. Luaţi-o pas cu pas. Ieşiţi din starea de confort şi asumaţi-vă riscuri mici pe care le puteţi controla. Luaţi liftul 1 etaj cu o persoană cu care vă simţiţi în siguranţă. Vedeţi poze cu gândaci. Mergeţi la bazin sau mare şi intraţi în apă până la brâu. Legaţi-vă la ochi şi mergeţi prin casă ghidaţi de o persoană cunoscută. Apoi treceţi la pasul următor. Veţi descoperi că sub masca de Boogy Man este ceva mai puţin înspăimântător.

Experienţă personală: Acum 2 ani am învăţat să înot, după ani de zile în care frica de apă mă paraliza. Numai ideea de a mă duce la fund îmi făcea inima să bată nebuneşte. Sentimentul pe care l-am avut când am reuşit să mă ţin la suprafaţă a fost unul extraordinar. Să reuşesc să îmi depăşesc această frică groaznică este una dintre cele mai mari realizări personale din ultimii ani, şi mi-a dat imboldul de a face şi mai mult! Ieşirea din zona de confort a meritat totul!

Un articol interesant despre frică găsiţi aici.




Amintiţi-vă întotdeauna că atunci când aţi decis că ceva vă provoacă frică, aţi trecut deja printr-o situaţie neconfortabilă cu obiectul crizei. Şi nu aţi murit. Altfel nu aţi citi azi articolul acesta... Corect?


luni, 27 februarie 2012

Videoclipuri Stop motion

Stop motion este o tehnică de animaţie prin care un obiect manipulat fizic, pare să se mişte singur. Obiectul este mutat secvenţial, apoi cadrele se unesc şi crează iluzia mişcării.

Videoclipurile ce folosesc această tehnică sunt spectaculoase. Mai jos aveţi câteva exemple foarte simpatice.





miercuri, 22 februarie 2012

Oglinda, oglinjoara

Stiti “Povestea fara de sfarsit”? In drumul sau spre Oracolul care ar fi trebuit sa detina cheia salvarii Fantasiei, la fel ca orice erou de poveste care se respecta, Atreyu trebuie sa treaca prin mai multe incercari. Una dintre ele il pune fata in fata cu o oglinda. De fapt il pune fata in fata cu el, cu adevaratul el. Incercarea cu oglinda mi se pare cea mai dificila dintre toate, poate tocmai pentru ca pare atat de usoara; nu este o proba fizica dar implica foarte mult curaj.

Convingerea mea este ca cei mai multi avem o parere foarte buna despre noi insine. Chiar daca uneori, ne place sa ne lamentam si autoblamam, de fapt in adancurile sufletului pastram convingerea ca suntem cei mai buni, cei mai destepti, ca deciziile noastre sunt cele mai bune, ca nimeni nu mai e ca noi. Este o convingere formata in timp si cultivata in primul rand de parinti (pentru care, indiferent ce fac, copii sunt cei mai destepti, mai frumosi, etc). Partea buna a unei astfel de convingeri este ca ne incarca de energie pozitiva si ne ajuta sa trecem mai usor peste momentele dificile. Poate ca ar merita insa vazut si ce este dincolo de fatada.

W. Golding a scris o carte extraordinara numita “Imparatul mustelor”. In aceasta carte, mai multi copii se trezesc pe o insula pustie unde trebuie sa supravietuiasca pana la sosirea salvatorilor. Si ceea ce pare a fi “2 ani de vacanta” nu este nici pe departe asa deoarece instinctul de supravietuire spala toata spoiala de civilizatie si nu dupa mult timp copii inocenti din primele pagini se transforma in ucigasi cu sange rece.

Imaginea noastra din oglinda este foarte deformata pentru ca de fapt atunci cand ne uitam in ea o facem prin ochii altora, ai celor din jurul nostru, parinti, prieteni, colegi, ale caror pareri le inmagazinam treptat in subconstient si care ajuta la conturarea imaginii de sine. Astfel devine foarte greu sa iti dai seama cine esti cu adevarat si de multe ori trebuie sa ajungi intr-o situatie limita pentru ca acest lucru sa se poata intampla. Si nu putini sunt aceia care trec prin viata fara a stii de fapt cine sunt.

Oglinda poate sa arate multe lucruri. Uneori poate sa ne arate ca monstri, alteori ca ingeri. Intrebarea este: cati dintre noi au curajul sa-si asume riscul de a privi ea, in adancul sufletului si sa recunoasca cinstit ceea ce sunt? Merita sa-ti asumi riscul unei uriase dezamagiri?

Eu as as zice ca da. Pentru ca daca nu putem fi cinstiti cu noi insine inseamna ca si viata noastra este o mare inselatorie. Dar pana la urma e o problema de alegere personala. Nu exista alegeri bune si proaste, exista ceea ce credem noi ca e bine pentru noi intr-un anumit moment. Reflectat sau nu in oglinda.


duminică, 19 februarie 2012

Reluarea atelierelor din Incubator 107

Dacă aţi citit vreodată despre Incubator 107, sau aţi participat la vreun atelier, ştiţi deja că în fiecare lună sunt alte ateliere. De anul trecut de la înfiinţare şi până acum nu s-a repetat nici un atelier. Tocmai pentru a se încerca mereu lucruri noi şi a se da posibilitatea şi altor meşteri să propună propriul atelier. Pentru că în aprilie Incubatorul împlineşte 1 an, o să se facă o excepţie de la această regulă.

În APRILIE, incubator107 împlinește un AN. Am înșirat în incubator cele 150 de ateliere pe care le-am avut de-un an încoace. Până pe 10 martie vă puteți înscrie, scriind adresa voastră de e-mail pe foaia atelierului. Atelierele din APRILIE vor fi cele care au cele mai multe înscrieri.
Nu trișați că ne prindem! Meșterilor, remeșterim?
 
  Aşa că dacă aţi ratat vreun atelier, sau v-a plăcut unul foarte mult şi aţi vrea să-l mai experimentaţi încă o dată, faceţi o vizită pe str. Traian la nr.107 şi înscrieţi-vă la atelierele ce vă încântă! Mai aveţi timp până pe 10 martie.

Eu vă recomand:
Vorbitorium cu Răzvan Ropotan 
Teatru Labirint cu Lavinia Cârcu şi Ştefana Popa
Hai să ne împăcăm cu Nuşa Bugeac
Cozonac ca-n poveşti cu Spic&Bob
Un Habitat incubat cu Odaia Creativă
Iubeşte Iubindu-te cu Nuşa Bugeac
Dragobete Online cu Andrei Duţu

sâmbătă, 18 februarie 2012

Whittard of Chelsea în Bucureşti

Pentru iubitorii de ceaiuri, în caz că nu ştiaţi, s-a deschis un nou magazin de profil în Plaza Romania pe Bd. Timişoara. Se numeşte Whittard of Chelsea şi face parte din lanţul de magazine cu acelaşi nume din Anglia. Şi dacă nici englezii nu se pricep la ceaiuri, atunci nu ştiu cine se pricepe...Pentru mai multe detalii, puteţi vizita site-ul lor. Magazinul se află la parter între Promod şi Sephora.



vineri, 17 februarie 2012

The Bucket List

Toată lumea a auzit de termenul Bucket List? Este o listă cu lucrurile pe care vrei să le faci până să mori. Provine de la expresia To Kick the Bucket adică A da colţul. Eu am auzit prima oară despre concept in filmul cu acelaşi nume cu Jack Nicholson şi Morgan Freeman, în care cei doi sunt bolnavi de cancer în stadiu terminal. Deprimaţi şi aşteptându-şi moartea, ajung să-şi facă o listă cu lucrurile pe care vor să le facă în timpul pe care-l mai au rămas. Lista porneşte de la lucruri mici la mari, precum atingerea unui vârf montan celebru sau împăcarea cu o rudă dragă.

E poate firesc să nu ne gândim la moarte. Să nu ne gândim că poate mâine nu vom mai exista. Sau că de mâine e posibil să nu mai fim în stare să facem anumite lucruri: să dansăm, să urcăm pe munte, să petrecem timp cu părinţii sau bunicii, să dăm telefon unui prieten. Trăim sub impresia că avem TIMP.  Că suntem prea tineri să ne gândim la moarte. Cum zicea Eminescu în Odă în Metru Antic:

Nu credeam să învăț a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,
Ochii mei nălțam visător la steaua
                      Singurătății.



 Ei bine, nu despre moarte vreau să vorbim, ci despre VIAŢĂ. Despre ce vreţi voi să faceţi cu viaţa pe care, cel puţin azi, încă o aveţi. Toţi ne punem întrebări existenţiale măcar din când în când. De genul? Care este scopul meu în viaţă? Eu cine sunt? Pentru ce trăiesc? Eu nu vă cer astăzi să vă daţi un răspuns la aceste întrebări. Vă cer să vă gândiţi la ce aţi vrea să mai faceţi în viaţa asta. Punctual. Şi nu-mi daţi răspunsuri vagi. Abureli. 

Dacă mâine aţi afla că mai aveţi doar 1 an de trăit, şi aţi fi sănătoşi şi în putere să-l trăiţi, ce aţi face cu el? 
Nu ştiţi dacă ceilalţi au mai mult timp decât voi. Şi nu e doar un vis urât! Ştiţi doar că VOI mai aveţi doar 1 an!!

V-aţi duce mâine la acelaşi serviciu care nu vă aduce nici un fel de satisfacţie? V-aţi întoarce acasă seara şi aţi da drumul la TV? V-aţi petrece timpul liber în faţa calculatorului, sau tolăniţi în pat? Aţi sta într-o relaţie care vă aduce numai durere, suferinţă sau un gust amar? V-aţi gândi la banii pe care îi aveţi sau nu îi aveţi? Aţi mai amâna să o scoateţi pe amica voastră frumoasă la o cafea? Aţi mai spune: Şi mâine e o zi?

 Gândiţi-vă bine la ce alegeţi!!! NU MAI AVEŢI DECÂT 1 AN!!!

Aţi continua să le purtaţi de grijă altora şi să vă ignoraţi pe voi? I-aţi mai aştepta pe alţii să vă rezolve problemele? Aţi mai avea timp să-i criticaţi pe alţii sau pe voi? Aţi mai refuza ofertele de a ieşi în oraş? V-aţi mai plânge de nereuşite? V-aţi mai complace în rutină? Aţi mai refuza să vă gândiţi la scopul vostru în viaţă sau pentru ce trăiţi? V-aţi mai plictisi? V-aţi mai ascunde în spatele unor măşti?



Şi acum, realitatea este că anul de mai sus e relativ. Are forma vieţii. Nu ştim cât mai avem de trăit.  Putem doar să estimăm în funcţie de bolile din familie, de speranţa de viaţă şi de stilul nostru de viaţă.

Ei, dacă pe primele două variabile nu avem cum să le controlăm, pe a treia putem. Putem să controlăm ce stil de viaţă avem. Pentru că noi alegem! Şi poate o să ne prelungim viaţa prin alegerile pe care le facem.

Ca să vă dau o mână de ajutor, vă prezint o listă structurată de dorinţe (intraţi aici) pe care puteţi s-o personalizaţi, gândindu-vă la ce v-aţi dori să faceţi începând de acum!

Nu mai amânaţi. Nu se ştie ce va fi mâine. Nu treceţi prin viaţă ca pasager. Faceţi ca viaţa voastră să conteze! Faceţi asta pentru voi, nu pentru alţii! Alţii au propriile lor vieţi de care să se îngrijească.  





Îngrijiţi-vă de viaţa voastră!
 
 

marți, 14 februarie 2012

Muzica pentru o zi în nămeţi


Pentru cei care astăzi lucraţi de acasă din cauza drumurilor înzăpezite, vă dedic 3 melodii.





duminică, 12 februarie 2012

Jocul interior

Unul dintre marile blocaje pe care le avem atunci când ne setăm un obiectiv, este mentalul NU POT! cu variaţiile lui NU SUNT ÎN STARE!, ÎMI ESTE IMPOSIBIL! Gândul acesta interior cu care luptăm pentru a ne păstra speranţa şi energia este o parte a sinelui nostru.

Tim Gallway, autorului ciclului de cărţi Inner Game, vorbeşte despre jocul interior pe care îl avem fiecare dintre noi. El l-a observat pentru prima dată în calitate de coach, în jocul de tenis. A observat că jucătorii de tenis au un dialog interior. O parte a lor, Eul 1 e ca un Părinte care îi educă în permanenţă: Nu ai lovit bine mingea! Uite ce greşeală ai făcut! Data viitoare trebuie să te pregăteşti mai mult! Nu eşti în stare să faci asta! Celălalt are mai multă experienţă decât tine! Loveşte mai sus! Loveşte mai jos! Aleargă mai repede!
Cealaltă parte, cu care dialoghează Eul 1, este Eul 2, cel care loveşte mingea. Care este relaţia dintre părţi? Putem spune că Eul 1 nu are încredere în Eul 2 aşa că încearcă să-l educe şi să controleze folosind ceea ce a învăţat de la părinţi. Prin urmare, lipsa de încredere devine ceva intern şi foarte profund şi stă la baza neîncrederii în sine, şi a inhibării procesului de învăţare naturală.

Dacă Eul 1 este un fel de Părinte, Eul 2 este chiar fiinţa umană. Este potenţialul nostru nativ  de a învăţa şi a ne dezvolta, dar înglobează şi  toate abilităţile pe care încă nu ni le-am dezvoltat.

În calitate de coach, Tim Gallaway a descoperit că cele mai bune performanţe erau atinse când Eul 1 nu vorbea, şi când Eul 2 lovea mingea fără să fie întrerupt. În timp ce Eul 1 dădea instrucţiuni vagi precum Pregăteşte-ţi racheta!, Eul 2 făcea ceva mult mai precis. Calculând eventualele poziţii pe un arc de cerc pe care le-ar putea atinge mingea, dădea sute de instrucţiuni nonverbale muşchilor care îi permiteau corpului să lovească mingea şi să o trimită în locul dorit de cealaltă parte a fileului, toate luând în calcul viteza mingii, vântul şi mişcările de ultim moment ale oponentului. Care Eu este mai de încredere?, întreabă Tim Gallway. E ca şi cum un calculator cu 4 operaţii îi dă ordine unui computer de 1 milion de dolari şi îşi asumă meritele pentru cele mai bune rezultate, dând vina pe computer pentru cele mai rele, continuă Tim Gallway.

El a observat că acest dialog stă în calea învăţarii naturale nu doar la începătorii în ale tenisului, ci apare la toate nivelele de performanţă, şi în alte sporturi. Chiar atleţi de performanţă din baschet, atletism, după ani de experienţă, recunoşteau că aveau acest joc interior care le stătea în calea ulterioarei dezvoltări.

Acest fenomen se întâmplă şi în viaţa de zi cu zi, în multe lucruri pe care ni le punem în minte şi pe care nu reuşim să le ducem la bun sfârşit. Deci liniştiţi-vă, nu sunteţi singurii care au un dialog interior. Toţi facem asta! Nu e un lucru bun sau rău. E un lucru ce ni se întâmplă. Dar pe care putem să-l depăşim.

Cum ajungem să ne punem singuri piedici şi să ne demoralizăm, şi cum ajunge Eul 1 să preia controlul, o să aflaţi într-un articol viitor.

Stay tuned!





vineri, 10 februarie 2012

Lovers, loving, love

Că tot vine celebra Zi a Îndrăgostiţilor, m-am gândit că vreţi să vă sensibilizaţi puţin aşa...de sfârşit de săptămână.

 
 












 






Vă recomand un film foarte bun de văzut când sunteţi într-o stare romantică. Se numeşte Two Lovers şi este o poveste de dragoste mai atipică. Leonard (Joaquin Phoenix) se îndrăgosteşte nebuneşte de vecina sa, Michelle (Gwyneth Paltrow), un fel de Otilia (Enigma Otiliei), fragilă, nehotărâtă şi excesiv de sensibilă, care are o relaţie cu un bărbat însurat. În tot timpul în care el suferă după ea, la rândul său Leonard are o relaţie cu Sandra, fiica partenerului de afaceri al tatălui său. Şi în timp ce Sandra îi face tot felul de surprize mici dar înduioşătoare (cum ar fi perechea de mănuşi), Leonard nu ştie ce scuze să mai inventeze pentru a fugi să o consoleze pe Michelle care plânge după iubitul său.

De ce sunt Two Lovers? Ce îl face pe Leonard să alerge după Michelle care îl vede doar ca pe un prieten şi nimic mai mult? Ce îl face să nu renunţe nici la Sandra şi să joace un dublu rol, deşi pe aceasta din urmă nu o iubeşte? 

Oricum, finalul mi s-a părut surprinzător de plăcut, ceea ce dovedeşte încă o dată că oricât de nesemnificativ pare un gest, la un moment dat poate avea o importanţă crucială.




Voi ce aţi face dacă aţi iubi pe cineva care nu vă iubeşte şi in acelaşi timp, aţi fi iubit de cineva pentru care nu aveţi aceleaşi sentimente? Aţi fost vreodată în situaţia asta? Şi dacă aţi ales, ce alegere aţi făcut?

miercuri, 8 februarie 2012

Teatru invizibil - vineri în Bucureşti

V-am mai spus câte ceva despre teatrul invizibil în articolul acesta. Puteţi să fiţi chiar voi actori într-o piesă care se va ţine vinerea aceasta de la 18.30. Locaţie: metroul bucureştean pe anumite rute ce vi se vor comunica. Tema: râs nebun şi bună dispoziţie! Mai multe detalii aflaţi dacă îi trimiteţi un mail lui Răzvan Ropotan pe adresa:

razvan.ropotan@yahoo.com




Despre zăpadă

Nu am mai scris nimic despre zăpada, de când a nins în Bucureşti. M-am bucurat de ea şi atât. Încă mă mai bucur, deşi e frig şi traficul e greoi în oraş. Pentru mine iarna abia acum a început :)















Îmi place ZĂPADAAAAAAA!!!! Vouă?


marți, 7 februarie 2012

Pizza de casă

Pizza este unul dintre felurile mele de mâncare preferate. Îmi place atât cea din restaurante cât şi cea făcută în casă. Preferata mea este Quatro Formaggi cu 4 tipuri de brânză şi blat subţire.
Am încercat şi eu zilele trecute pentru prima dată să fac pizza de casă. Şi a ieşit mult peste aşteptări.



Ingrediente pentru un vas de yena:

Blat

200 gr făină (integrală sau albă)
10 gr drojdie proaspătă (dacă vreţi blat pufos, dacă vreţi blat subţire o excludeţi)
1 ou
1 lingură iaurt
aprox 150 ml apă fierbinte, sau cât cuprinde aluatul
câteva ace de rozmarin proaspăt

Blatul de amestecă şi se frământă puţin, apoi se lasă 30 min la temperatura camerei acoperit cu o folie de plastic.

Blatul de întinde în tavă şi se presară cu ce aveţi voi poftă. Eu am folosit:

Compoziţie
  • suc de roşii
  • caşcaval ras
  • măsline feliate
  • ruladă de curcan
  • roşii în ulei 

Roşiile conservate se găsesc şi de vânzare sau le puteţi pune chiar voi la marinat. Eu am folosit roşii uscate puse de mine în ulei.




Poftă bună!




luni, 6 februarie 2012

Millenium (The Girl with the Dragon Tatoo) - carte şi film

Prin decembrie 2008 am cumpărat primul volum al trilogiei Millenium de Stieg Larsson. Noroc că eram în concediu pentru că nu m-am mai despărţit vreo 2 zile şi nopţi de carte. Volumul 1, Bărbaţi care urăsc femeile, este o carte poliţistă foarte bine scrisă (şi am citit destule la viaţa mea). Personajul principal feminin, Lisbeth Salander este o descurcăreaţă şi o luptătoare, o fată cu aspect firav şi bizar, o inadaptată dar şi un geniu al calculatoarelor. Un contrast care nu poate să-ţi rămână indiferent. Şi care mie nu a putut decât să-mi placă. 
Mi-a plăcut atât de mult încât mi-am cumpărat următoarele 2 volume (încă netraduse în română la vremea respectivă) în engleză The Girl who Played with Fire, respectiv italiană La regina dei castelli di carta (ocazie cu care a trebuit să învăţ şi să citesc în italiană).

Am aşteptat cu mare curiozitate ecranizarea cărţilor întâi în varianta suedeză. Noomi Rapace este o Lisbeth pe gustul meu, foarte aproape de cum o vedem şi eu în carte. Mică şi rea, fragilă dar puternică, foarte expresivă. Michael Nyqvist este un Mikael Blomkvist suedez autentic şi necosmetizat. Varianta suedeză a filmului scade pe alocuri în energie şi mi se pare că anumite scene de impact nu sunt realizate suficient de convingător. Pare să lipsească un pic de suspans.



.
Varianta Hollywood, cu Daniel Craig şi Rooney Mara este, cum mă aşteptam, mai dinamică.  Daniel Craig este un Mikael Blomkvist mult mai atrăgător, la fel cum şi Robin Wright este o Erica mult mai frumoasă. 




Dezamăgirea mea este însă în Rooney Mara care nu se ridică la înălţimea lui Noomi Rapace. Trecând peste faptul că pare mult mai înaltă decât micuţa Lisbeth, nu reuşeşte să transmită la fel de mult ca predecesoarea ei suedeză. Mie personal, nu a reuşit să-mi pară nici simpatică, nici să-mi stârnească un pic de compasiune. M-a lăsat cumva indiferentă deşi este personajul principal. Poate are legătură cu sprâncenele ei decolorate. Accentul cade mai mult pe Daniel  Craig. Cu toate acestea, Rooney Mara este nominalizată la Oscar pentru acest rol.




Voi care aţi văzut filmele, ce variantă v-a plăcut mai mult? Pentru un alt review al celor 2 filme, intraţi aici.


joi, 2 februarie 2012

Ce vreţi să construiţi? Ziduri sau poduri?

Pentru a atrage atenţia asupra unor probleme sociale sau politice, brazilianul Augusto Boal a dezvoltat Teatrul Invizibil, o formă de teatru care se pune în practică şi în Bucureşti. La teatrul acesta nu vă cumpăraţi bilet şi nu vă faceţi timp să-l vedeţi. Ci vine el la voi şi vă invită să reacţionaţi. Asta evident dacă vreţi să reacţionaţi.




La Vorbitorium, un atelier marca Incubator 107, Răzvan Ropotan ne povestea despre cercurile comunicării. Primul cerc este cel în care suntem noi cu ale noastre, cu gândurile, cu interiorizarea lor. În care, chiar în momentul în care vorbim cu cineva, suntem atenţi la noi, la trăirile noastre, şi nu la reacţia interlocutorului. Toată atenţia este pe noi.

Al doilea cerc este cel în care atunci când vorbim, suntem atenţi la impactul pe care îl are asupra celuilalt. Suntem prezenţi în realitate, nu doar în lumea noastră. Atenţia este împărţită în mod egal între noi şi ceilalţi. 

Şi mai e al treilea cerc atunci când nu numai transmitem o informaţie, dar încercăm să-l implicăm pe interlocutor în subiect în mod activ. Aici sunt persoanele care antrenează energii. The DO-ers. Cei care fac lucrurile să se întâmple.

Unde credeţi că sunteţi voi atunci când mergeţi pe stradă? Atunci când staţi pe scaun în autobuz, când vă ţineţi de o bară în metrou? Când vedeţi un cerşetor oprindu-se în dreptul geamului de la maşină? Când vedeţi că lumea aruncă o jumate de shaorma pe jos pentru că s-a săturat şi coşul de gunoi e prea departe? Când două persoane se bat pe stradă? Când vezi cum i se fură unuia portofelul? Când o fată îi dă peste mână unui bărbat necunoscut care încearcă să o atingă? Când cineva se împiedică şi cade pe jos? Când în metrou începe lumea să râdă de râsul molipsitor al unui călător?

Care este momentul când vă decideţi să ieşiţi din primul cerc? Care este momentul când reacţionaţi la exterior? Când luaţi atitudine? Când vă daţi voie să faceţi ceva? Când lăsaţi ca drumul spre casă să fie mai mult decât un drum, ci o experienţă? În ce situaţie aţi ieşi din carapace?

Aud prea des că nimeni nu face nimic. Aud prea des că suntem singuri şi nu ne poate ajuta nimeni. Că dacă cineva îţi dă în cap pe stradă nu ia nimeni atitudine. Prea des ne refugiem în noi. Prea des ne e frică să interacţionăm cu necunoscuţi (indiferent de situaţie). Prea rar zâmbim unui străin. Prea rar facem complimente chiar dacă observăm lucruri frumoase în jurul nostru. Prea des aşteptăm ca CEILALŢI să facă ceva. Prea rar ne trăim viaţa. Prea des aşteptăm să ni se întâmple doar anumite lucruri de vis, ratând cu desăvârşire experienţele de care ne lovim la tot pasul. Prea des ne opresc diverşi prieteni pe stradă pe care nu-i văzusem pentru că mergeam cu ochii în pământ. Prea des judecăm ce fac alţii şi ne încrăncenăm în credinţe limitative. Prea rar luăm atitudine şi ne apărăm punctele de vedere în realitate. Prea des ne ascundem de necunoscut.

Ceea ce îmi aduce aminte de un subiect de Bac la engleză Why do people build walls instead of bridges?



Aşa că mâine când ieşiţi din casă, decideţi în care cerc vreţi să fiţi. Poate veţi fi actori într-o piesă de teatru invizibil creată de mâna omului, sau poate în cel mai mare teatru invizibil existent, VIAŢA.

Poate o să fiţi în cercul vostru şi veţi merge cu ochii în pământ, iar la sfârşitul zilei nu vă veţi aminti nimic din ea. Sau poate o să fiţi un DO-er,  iar atunci când cineva vă întrebă cum a fost ziua voastră, veţi răspunde şi altceva decât NIMIC SPECIAL...